Unde am pus pixul ala?
Școala generală. Ehe, ce ani frumoși. Câte amintiri. Trebuie să recunosc, n-am făcut prea multe drăcii pentru că eram un copil cuminte. Primul lucru care îmi vine în minte e legat de rechizite școlare. Ce bucurie era când eram mic și mergeam cu ai mei la începutul anului școlar să cumpărăm ce-i trebuie băiatului (asta se întâmpla mereu în ultima zi, nu știu cum naiba).
De plăcere te duceai la școală. Ce satisfacție era când îți admira cineva un caiet, un pix, etc. Deci era expoziție la mine în clasă în primele zile. La mine la bancă era adunată toată clasa, inclusiv învățătoarea. Și acum mai am ghiozdanul și caietele din clasa întâi. În timp ce unii aveau abțibilduri cu sclipici și alte kitch-uri pe caiete, la mine avea mama grijă să-mi deseneze câte un personaj de desen animat pe fiecare pagină. Mă simțeam extraordinar! Ce se mai ofticau unii… Dar uite că încet-încet, a trecut timpul, și de la an la an deveneam din ce în ce mai puțin interesat de a fi dotat cu tot ce trebuie.
An de an, scădeam din numărul pixurilor, creioanelor, micilor instrumente din penar. La un moment dat, mi-am dat eu seama, așa, în mintea mea, c-am mai crescut și mi-am zis “Ce-mi trebuie mie penar? Mare chestie, le pun direct în ghiozdan.” Deja pierise farmecul cu rechizitele.
În ultimii ani de generală, de abia mai luam la mine un pix sau un creion. Dacă avea loc o minune, aveam chiar douăăăăă pixuri și-un creion! Deci… RESPECT! Doar că avea grijă câte unu’ să mă aducă la normal, luând și el de pe bancă ceva, subtil, așa. Știam, dar îi lăsam să se simtă bine, până când, unul dintre ei, săracul de el, l-a pus ăla cu coarne să-l ia chiar din fața mea. Deja era autoservire pentru el. Și a încasat-o de n-a mai știut cum îl cheamă -> stele verzi. De atunci, el îmi împrumuta când nu aveam eu.
Acum, la liceu, nu mă mai dau în vânt după rechizite, dar acel strict necesar ce care mi-l asigur, țin să fie de calitate. Nici nu mai umblu prin librării. În ultimul timp, prefer să cumpăr în mare parte din mediul online. Când știu că îmi trebuie ceva, dau din timp comanda la un magazin online rechizite, nu că ar dura mult, din potrivă: livrările se fac în timp scurt, dar îmi aloc ceva timp ca să le admir, pentru că sunt de bună calitate.
Nu-mi mai iau 4821349 pixuri, creioane sau alte nebunii. Îmi amintesc că aveam penarul PLIN. De abia se închidea. Găseai tot ce vroiai și ce nu vroiai la mine. Acum mi-am luat Frixion, pachetul “pentru serioși” și e cam tot ce-mi trebuie. Pachetul conține 2 pixuri albastre și două negre. Ce-mi trebuie mai mult? Oricum, 4 e deja un număr mare. Mai dau și la alții. Cu dobândă! “Nu mi l-ai dat înapoi când trebuia? Ah, ia uite ce pix frumos ai, mi se potrivește perfect! happy“
Iată și spoturile publicitare Frixion:
Doamne, cât am râs de puștiu’ cu ochelari… “Ia scrie, mă! Ia șterge, mă!” Reclama aia m-a făcut să cumpăr produsul. 🙂
Sugestivă treaba cu biletu’. Nu mai ești nevoit să tai, să arunci, să rupi. Nu de alta, dar să n-ai de-a face cu Mr. Tall de mai sus. 🙂
Cât despre caiete, nu-mi trebuie prea multe. Scriu și la 3 materii pe-un singur caiet, mai și desenez. Deci, asta înseamnă eficiență, dragi părinți și profesori, nu nepăsare!
La voi cum era cu rechizitele?
