Romanii si bujiile

Prin 2009 am scris acest mic dialog care reprezintă românul obișnuit într-o discuție cu un vânzător. La fel este și în cazul funcționarilor publici. Caragiale reprezintă cea mai bună sursă de inspirație pentru mine. Fără alte adăugări, iată ce a ieșit:

– Bună ziua…
– Bună ziua! Ce doriți?
– Aveți piese?
– Avem. Suntem magazin de piese.
– Piese auto?
– Auto. Ce auto aveți?
– Automobil. Mașină.
– Ce mașină?
– Una mică, tricoloră.
– Ce marcă?
– Are vreo importanță?

– Cum să n-aibă?
– Pentru mine n-are. Dumneavoastră ce mașina aveți?
– Eu n-am.
– Vedeți? Mașină să fie. Dacă merge, e bună. N-am eu dreptate?
– Mă rog, și merge?
– Nu merge că trebuie sa îi schimb o piesă.
– Perfect. Ce piesă?
– Cea defectă. N-are rost să schimb una buna.
– Cum se numește piesa?
– Nu știu.
– Cum arată?
– Nu știu.
– Dar ce știți?
– Știu că e arsă.
– Arsă? Aha, bobina!
– Nu bobina. De fapt ars, nu arsă.
– Ars? Electromotorul.
– Nu, domnule. E ceva cu be sau bu.
– Bucșă.
– Nu.
– Bulon.
– Nu.
– Buton.
– Nu.
– Atunci bună ziua, că nu știu.
– Ah! Nu știi! Spune mai bine că nu vrei să mă servești! Lasă că te reclam eu la șeful tău, depun plângere la OPC.
– Stai omule, ce te-a apucat? Ce-ai sărit asa? Ți s-a ars o bujie?
– Bujie! Asta e! Vino să te sărut, prietene! Asta cred că s-a ars.
– Să vă dau și una de rezervă, că, cine știe, poate vi se arde iar.